Predica Papei la Liturghia din Regensburg

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată pe esplanada Islinger Feld din Regensburg
marți, 12 septembrie 2006

„Cei care cred nu sunt niciodată singuri.” Aceasta este tema acestor zile. O vedem aici în fapt. Credința ne aduce la un loc și ne dă un motiv de sărbătoare. Ne dă bucuria în Dumnezeu, bucuria pentru Creația Sa, bucuria de a fi împreună. Sunt conștient de faptul că pregătirea acestei celebrări a solicitat mult timp și multe eforturi. Citind relatări din presă mi-am făcut o idee despre câți oameni și-au dedicat timpul și energia pentru a amenaja atât de frumos această esplanadă. Mulțumită lor Crucea se află aici pe deal, ca semn al lui Dumnezeu pentru pacea în lume; drumurile de acces au fost eliberate; a fost asigurată securitatea și ordinea; s-a asigurat cazare și atâtea altele. Nu mi-am putut imagina – și chiar și acum abia încep să îmi dau seama – câtă muncă, până la cele mai mici detalii, a fost necesară pentru ca noi să ne întâlnim astăzi aici. Pentru toate acestea nu pot decât să spun simplu: „Mulțumesc din inimă!” Fie ca Domnul să vă răsplătească pentru tot ce ați făcut și fie ca bucuria pe care o putem trăi acum, ca rezultat al pregătirilor pe care le-ați făcut, să se întoarcă însutit la fiecare dintre voi! Am fost impresionat cât am auzit cât de mulți oameni, în special din școlile profesionale din Weiden și Hamburg, și câte firme și persoane, bărbați și femei, au ajutat la înfrumusețarea casei și a grădinii mele. Sunt copleșit de toate acestea și încă o dată tot ce pot face este să spun un umil „Mulțumesc!” pentru toate eforturile voastre. Nu ați făcut toate acestea doar pentru un singur om, pentru sărmana mea persoană; ați făcut-o în spirit de solidaritate în credință, inspirată de iubirea pentru Domnul și pentru Biserica Sa. Toate acestea sunt un semn al adevăratei umanități, născută din experiența iubirii lui Isus Cristos.

Suntem adunați aici pentru o celebrare a credinței. O întrebare apare atunci: Ce credem noi cu adevărat? Ce înseamnă a crede? Este așa ceva posibil în lumea modernă? Văzând marile volume de teologie ale Evului Mediu, sau gândindu-ne la numărul de cărți scrise în fiecare zi în favoarea sau împotriva credinței, am putea fi tentați să ne descurajăm și să credem că totul este prea complicat. Ajungem în final să nu mai vedem pădurea de copaci. Este adevărat: viziunea credinței îmbrățișează cerurile și pământul; trecutul, prezentul și viitorul; eternitatea – astfel că nu poate fi niciodată epuizată. Și totuși, esența ei este chiar simplă. Domnul ne spune aceasta când îi spune Tatălui Său: „ai revelat aceste lucruri celor simpli – celor care pot să vadă cu inima” (cf. Matei 11,25). Biserica, la rândul ei, ne dă un mic rezumat în care cuprinde tot ceea ce este esențial. Este așa-numitul „Crez apostolic”, care de regulă este împărțit în douăsprezece articole, corespunzând celor doisprezece apostoli. Crezul vorbește despre Dumnezeu, Creatorul și Izvorul a tot ce există, despre Cristos și de opera Sa răscumpărătoare, până la învierea morților și viața veșnică. În structura lui de bază, Crezul este compus însă din trei secțiuni principale, și, după cum vedem din istoria lui, nu este altceva decât o extindere a formulei Botezului pe care Domnul Înviat a încredințat-o discipolilor săi când le-a spus: „Mergeți, faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28.19).

Odată ce înțelegem aceasta, două lucruri devin clare. Primul: credința este simplă. Credem în Dumnezeu – în Dumnezeul care este Începutul și Sfârșitul vieții umane. Credem în acel Dumnezeu care intră în relație cu noi, ființele umane, un Dumnezeu care este pentru noi originea și viitorul. În consecință credința este, în mod inseparabil, în același timp speranță: certitudinea că avem un viitor și că nu se termină în vid. Credința este de asemenea iubire, din moment ce iubirea lui Dumnezeu este „contagioasă”.

Un al doilea lucru devine clar: Crezul nu este o colecție de propoziții; nu este o teorie. Este ancorat în evenimentul Botezului – o adevărată întâlnire între Dumnezeu și om. În misterul Botezului, Dumnezeu se coboară pentru a ne întâlni; El se apropie de noi și în acest mod ne apropie unii de alții. Botezul înseamnă că Isus Cristos ne adoptă ca frați și surori ale Lui, primindu-ne astfel ca fii și fiice în însăși familia lui Dumnezeu. El face astfel din noi o mare familie în comuniunea universală a Bisericii. Cu adevărat, cei care cred nu sunt niciodată singuri. Dumnezeu vine să ne întâlnească. Să mergem și noi să îl întâlnim pe Dumnezeu și astfel să ne întâlnim unii cu alții! În măsura puterilor noastre să ne asigurăm că nimeni dintre copiii lui Dumnezeu nu se simte singur!

Credem în Dumnezeu. Aceasta este decizia noastră fundamentală. Dar mai este oare posibil așa ceva astăzi? Este rezonabil? Începând cu iluminismul, știința, în parte cel puțin, a căutat să explice această lume, în care Dumnezeu a devenit superfluu. Dacă lucrurile ar sta așa, El ar deveni de asemenea inutil și pentru viețile noastre. Dar de fiecare dată când o astfel de abordare pare a avea succes, în mod inevitabil devine clar: ceva lipsește din ecuație! Calculele omenești, fără Dumnezeu, nu ies; nici calculele lumii, ale întregului și vastului univers, fără El nu ies. În final avem două alternative. Ce se află la origine? Rațiunea creatoare, Duhul care face toate lucrurile și le face să se dezvolte, sau Iraționalitatea, care, fără să aibă vreun motiv, reușește totuși să producă un univers ordonat în mod matematic, precum și pe om și rațiunea lui. Aceasta ar fi însă atunci doar un rezultat întâmplător al evoluției și deci, în fond, un lucru irațional. Noi creștinii spunem: „Cred în Dumnezeu Tatăl, Creatorul cerului și al pământului” – credem în Duhul Creator. Credem că la începutul a toate se află Cuvântul etern, Rațiunea și nu Iraționalitatea. Cu această credință nu avem motiv să ne ascundem; nu trebuie să ne temem că vom ajunge într-o înfundătură. Ne bucurăm că îl putem cunoaște pe Dumnezeu! Și încercăm să le demonstrăm și altora că credința este rezonabilă, așa după cum Sfântul Petru ne îndeamnă în prima sa Scrisoare (cf. 3,15)!

Credem în Dumnezeu. Aceasta o afirmă principalele secțiuni ale Crezului, și o subliniază în principal prima parte a sa. Urmează însă imediat a doua întrebare: în care Dumnezeu? Credem tocmai în acel Dumnezeu care este Duh Creator, Rațiune creatoare, de la care vin toate, inclusiv noi. A doua secțiune a Crezului ne spune mai mult. Această Rațiune creatoare este Bunătate, este Iubire. Are un chip. Dumnezeu nu ne lasă să bâjbâim prin întuneric. Ni s-a arătat ca un om. În măreția Sa, El s-a făcut mic. „Cine m-a văzut pe Mine l-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). Dumnezeu a luat chip uman. El ne-a iubit până acolo încât s-a lăsat răstignit pe Cruce pentru noi, pentru a duce suferințele omenirii la însăși inima lui Dumnezeu. Astăzi, când cunoaștem patologiile și maladiile fatale ale religiei și rațiunii, distrugerile imaginii lui Dumnezeu din cauza urii și a fanatismului, este important să spunem cu claritate în care Dumnezeu credem și să proclamăm cu încredere faptul că acest Dumnezeu are un chip uman. Doar aceasta ne poate elibera de teama de Dumnezeu – teamă care se află în cele din urmă la rădăcina ateismului modern. Doar acest Dumnezeu ne salvează de la a ne fi teamă de lume și de neliniște în fața goliciunii vieții. Doar privind la Isus Cristos se desăvârșește bucuria noastră în Dumnezeu și devine bucurie răscumpărată. În timpul acestei Celebrări Euharistice solemne să privim spre Domnul și să îi cerem să ne dea imensa bucurie pe care a promis-o discipolilor Săi (cf. Ioan 16,24)!

A doua secțiune a Crezului se încheie cu perspectiva Judecății de apoi, iar a treia cu cea a învierii morților. Judecată – oare nu ne provoacă din nou teamă acest cuvânt? Pe de altă parte, nu dorim oare cu toții ca într-o bună zi să se facă dreptate pentru toți cei condamnați pe nedrept, pentru cei care au suferit de-a lungul vieții, care au murit după o viață plină de durere? Nu dorim oare ca nedreptățile și suferințele strigătoare la cer pe care le vedem în istoria umană să dispară în final, pentru ca la sfârșit toți să își găsească fericirea și toate să capete un sens? Acest triumf al dreptății, această reunire a atâtor fragmente ale istoriei care par fără sens, pentru a le integra într-un întreg în care adevărul și iubirea prevalează: aceasta se înțelege prin conceptul de Judecata de apoi. Credința nu urmărește să insufle teamă; mai degrabă urmărește, evident, să ne facă responsabili. Nu trebuie să ne risipim viața, să ne-o folosim greșit, să ne-o consumăm egoist. În fața nedreptății nu trebuie să rămânem indiferenți și astfel să devenim niște colaboratori tăcuți sau de-a dreptul complici. Trebuie să ne recunoaștem misiunea în cadrul istoriei și să ne străduim să ne-o îndeplinim. Nu este nevoie de frică, ci de responsabilitate – responsabilitate și grijă pentru propria noastră mântuire și pentru mântuirea întregii lumi. Dar când responsabilitatea și grija tind să devină teamă, să ne amintim de cuvintele Sf. Ioan: „Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi” (1Ioan 2,1). „Chiar dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre și cunoaște toate” (1Ioan 3,20).

Astăzi celebrăm sărbătoarea „Numelui Mariei”. Tuturor femeilor care poartă acest nume – mama și sora mea s-au numărat printre ele – le transmit cele mai bune urări cu această ocazie. Maria, Maica Domnului, a primit de la credincioși titlul de Apărătoare, pentru că ea este avocata noastră în fața lui Dumnezeu. Și așa o vedem, încă de la nunta din Cana: ca pe o femeie bună, plină de grijă maternă și de iubire, o femeie atentă la nevoile celorlalți, și care, pentru a-i ajuta, le duce în fața Domnului. În Evanghelia de astăzi am auzit cum Domnul a dat-o pe Maria ca Mamă discipolului Său iubit și, prin el, nouă tuturor. În toate timpurile, creștinii a primit cu recunoștință această moștenire de la Isus și, alături de Mama Sa, au regăsit mereu acea siguranță și acea speranță plină de încredere care ne fac bucuroși în Domnul. Să o primim și noi pe Maria ca pe steaua călăuzitoare a vieților noastre, care ne introduce în marea familie a lui Dumnezeu! Cu adevărat, cei care cred nu sunt niciodată singuri. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: Radu și Oana Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 12.09.2006
Publicarea pe acest sit: 12.09.2006
Etichete: , , ,

Comentariile sunt închise.